Lumina si Sange: Eu sunt Diavolul

Prietenie mult sub limita bunului simt

Pentru ca azi-noapte m-am regasit pe mine dupa saptamani de nebunie si uitare in care am oscilat intre ceea ce sunt si nu sunt. Daca vrei sa atingi absolutul in tine invata ca omul trebuie sa te accepte cu tot ceea ce nu esti, nu doar cu ceea ce esti, si sa te vada asa cum ai putea sa fi, si sa te repare, si sa te sustina, si sa nu astepte ca , in momentul imediat urmator, sa ii intorci gestul. Aceea este afacere, este un schimb echitabil.

Respectul, prietenia si dragostea nu sunt afaceri desi sunt privite ca atare. Dezamagirea este marginea prapastiei.

Uneori trebuie sa sari in gol, in asa fel incat sa-ti treaca totul prin fata ochilor, si sa te lovesti de fundul prapastiei, si sa zaci indurerat, si sa treaca altii pe langa tine razand si aruncand cu pietre, dar sa nu-i bagi in seama. Si, intr-un moment de nebunie crunta, sa te ridici, si daca nu te poti ridica sa te tarasti pana la perete, si chiar daca este plan si alunecos, sa il fortezi sa-ti nasca denivelari, si sa le apuci, si cu toata durerea fizica si emotionala, sa te tarasti pe verticala, in sus, pana cand ai ajuns la suprafata. Asta este invierea...

Unii renasc, eu inviez; este o simpla diferenta a ceea ce ti-ai permis sa inveti in durere versus ceea ce iti permiti sa inveti dupa ce ai supravietuit durerii. In timpul durerii ai ochii si mintea incetosate; nu face alegeri, pentru ca vei face alegerea gresita.

Lectia? Cine nu iti este alaturi atunci cand iti este mai rau nu merita sa fie langa tine atunci cand iti e bine. Prefer sa fiu singura decat inconjurata de oameni mincinosi. Ma simt bine cu mine. Am incheiat o prietenie foarte lunga anul trecut, am incheiat alta de aproape trei ani acum cateva zile. Ani de zile de prietenie nu inseamna nimic atunci cand omul stie doar a (ma) judeca. Suport pana cand nu mai suport. Nu exista discutie din punctul in care nu mai suport. Nu vreau sa existe. Oamenii nu invata, oamenii nu se gandesc la motive, la piedici, la aspiratii facute praf, oamenii n-au timp sa se gandeasca la motivatiile tale. Dar tu trebuie sa te gandesti la motivatiile lor. Ti se impune. E de la sine inteles. Nu!

Totul se aduna... nu poti cara si problemele tale, si pe ale lor, nu poti sa ii sfatuiesti chiar daca ai lacrimi in ochi pentru  propriile tale neputinte ca, la o adica, atunci cand ceri ajutor, sa ti se raspunda ca "ar trebui sa incerci sa fii si tu normal" si sa iti fie chestionata fiecare problema sau alegere. Niciodata sa nu accepti asa ceva! Ti-am spus  "alege intre sfatuitor si manipulator" si am sperat ca vei face alegerea corecta: manipulatorul. Asa, macar unuia din voi ii va fi bine: lui.

Prea multi se agata de mine pentru a se salva pe ei. Eu sunt omul cu sfatul, cu vorba buna, cu gluma... jonglez in cuvinte cu ce ma doare pentru ca altii sa poata sa rada. Eu de cine sa ma agat cand ma scufund? Tot de mine? Am urme de gheare si colti in carne.

O ora de meditatie si vezi o bucatica de univers, si vezi multe, si iti oboseste mintea, si nu-ti mai poti tine capul ridicat datorita vibratiei din frunte si nas, si, per total, din craniu. Apoi adormi... si n-ai dormit atat de bine de 3 saptamani, chiar daca dormi cocarjat, intr-un fotoliu vechi, cu o perna in brate. E cald si e liniste, si ti s-a curatat mintea de rau...

Este o cruzime a lumii sa nu te mai poti apropia de nimeni pentru ca toti mint, toti inseala, toti vor dar nu dau nimic la schimb atunci cand prietenia nu este afacere ci medicament...ani de zile, nu imediat...

Si eu mint, dar n-as minti niciodata pentru a rani un om, dar nici pentru a-i ascunde noroiul cu care-l improsca altii. Prefer sa-l pierd.

Oricum, s-a incheiat. E liniste si pace in sufletul meu, in sfarsit!
READMORE
 

Omul pe care nu l-a vrut nimeni

Dac-ai avea macar idee, Satana, cum zgarii de saptamani suprafata inimii mele...
N-ai idee... oamenii nu inteleg...
Am vrut sa va iubesc dar ati fugit de mine, toti!
Vrei sa fugi si tu? ... Mintea-mi sopteste ca nu sti cum sa te sustragi blestemului care s-a abatut asupra-ti...
Doamne! Daca am ajuns sa ma consider un blestem... ce-a mai ramas din mine?


READMORE
 

În meditaţie


Am scris până la realizarea realităţii: vorbeam precum îndoctrinatul bisericii, şi mi-a fost rău, şi mi-a fost ruşine, şi mi-a părut că nu am luat drumul cel bun la bătut.
Ştii ce?
Scriu despre ceea ce cunosc şi iată, de aceea nu descriu oamenii în litere, căci despre ei am doar un cuvânt şi un gând de milă.
Ajunsesem precum mutantul ruşinat de calitatea-defect.
Îmi era frică de limbile despicate.
Dar cine? Cine altcineva să vă spună?
Şi de îmi veţi da crucea, vă voi pune să o căraţi în locul meu.
Şi dacă-mi veţi da cuiele, vi le voi înfige în inimi.
Şi de mă veţi pălmui... Vă voi pălmui la rându-mi.
Eu nu sunt Iisus.
Eu nu cred în bunătatea din om.
Eu nu accept batjocura. Dacă te agăţi de cuvintele mele, reneagă-ţi îndoielile, copile!
Eu nu pot să nu cred.
Şi cred în răul din om schimbat în bine.
Nu zdrobi omida, copile, căci iată, viaţa ei este miracolul divin, şi din ceea ce îţi provoacă scarbă de tine naşti scarbă de lume, şi lumea merită scârbă. Nu te mai chinui să prinzi firul de bine cu ambele mâini! Firul pluteşte într-o nebuloasă de smoală. Dar este prea uşor pentru a se scufunda şi străluceşte fastuos deasupra băltoacei. Dar iată, este atât de lipicioasă şi de neagră smoala minţii încât dacă-l poţi apuca, rămâi doar cu iluzia unui căpătâi despicat. 
Nu rupe aripile fluturelui de noapte şi nu ucide păianjănul când ţi-a ţesut Dumnezeu universul precum o panză şi tu ai luat gândacul în palmă, şi i-ai privit antenele , şi i-ai şoptit “şi tu eşti parte din mine, şi Dumnezeu e parte din noi” iar Dumnezeu şi-a întins mâna asupra-ţi şi ţi-a pieptănat părul cu degetele.
“Copile...” ţi-A şoptit. “Copile! Să nu mă ucizi!”
Şi apoi I-am alergat în braţe, căci toate cele necuvântatoare şi necuvântate dinainte au fost doar gânduri ale Lui. Şi-apoi I-am alergat în braţe, şi mi-am ascuns capul la pieptul Lui, şi era alb, şi m-A strâns, şi I-am spus “Doamne, Doamne! Am crezut că nu mai vi, dar Ai venit din nou, Tată...”
Şi m-a ţinut de mână... De ani întregi doar Dumnezeu este strânsoarea mâinii mele, şi chiar de-am ridicat-o asupra-ţi, am facut-o din durerea divină a urei pământeşti.
Omule! Omule! 
E sânge în aer şi nu îi simţi duhoarea!
“De ce sunt oamenii aşa, Tată?” am întrebat când numărătoarea paşilor în iarba tinereţii mi-a fost întreruptă de bătaia clopotului.
“...”
Nu vă pot spune, iertaţi-mă! Nu mi-a vorbit despre voi când ochii-i strâluceau ca doi luceferi găuriţi de pulsari. Cred că sub gene ascundea praf lichid de stele. Lumina e albă iar universul tremură.
Şi râul alerga stând în loc şi am sărit în apă, şi şi-A scufundat sfinţenia în propriile-I lacrimi pentru a mă lua de mână, şi I se scurgeau lacrimile din păr când am ieşit.
“Du-mă în întuneric...” am gândit.”La stele şi praf!”
“Nu astăzi...” mi-am răspuns singură.
Dumnezeu nu prea vorbeşte în cuvinte. Am ştiut că nu vrea.
“Vezi tu gradina asta?” I-am ghicit neliniştea.
Am vazut-o, Tată, dar nu o mai văd. Ziua, sufletul meu nu umblă. Doar noaptea, uneori, când e întuneric şi praf, de dorul cosmosului.
Şi A adormit săracul sub un pom, în iarbă, iar râul fusese lăsat în urmă de paşii sfinţi şi de paşii sufletului umanizat când, unul după altul, îmi tresărea sufletul în adoraţie pentru imperiul din coroana Arborelui Sfânt.
A adormit şi-am vrut să-I mângâi obrazul. N-am ştiut dacă am voie. Uneori vreau să-I sărut fruntea. Nu ştiu dacă am voie. Tata nu se supără, Tata se bucură... Tata îmi pune universul în palmă, Tata...
A adormit.
E obosit.
Şi am văzut îngerii desfăcându-şi aripile în cercuri, pentru a ne acoperi de ochii nimănui, până când unul m-a luat de mână şi a zis:”Vino!”
“Dar Tata a venit pentru mine!”
“E obosit, copile, lasă-L, vino!”
Am zburat mult timp... Am vazut totul redus la nimic si nimicul redus la tot...
Apoi nu mai ştiu...
Era întuneric în camera şi muzica se oprise.
READMORE
 

In vis 1 si 2

Azi

Plecam... dar nu stiu unde. Ma urcasem in tren dar arata ca un autobuz cu scaune de metrou... Eram eu...
Apoi am sarit din tren pentru ca facuse pana.
"N-am timp de mizeriile astea!"
Si m-am intors acasa. Pe drum am inceput sa ma schimb si parca nu mai eram eu... frumoasa cum nu am fost de multi ani, fericita cum nu am fost de multi ani.
Doi copii am intalnit in drum, si m-au injurat, si m-am repezit sa-i trosnesc... i-am mangaiat pe cap. Unul era roscat si avea parul foarte fin. Celalalt era mic si brunet.
Copii...
Mi-am continuat drumul  si erau strazile goale, si erau trotuarele goale, si parca ma vedeam pe mine din afara si dinauntru.
Apoi am ajuns la rascruce.
Acolo erau oameni, si-au inceput sa rada, si sa injure, si mi-am grabit pasul cand am vazut o pietricica zburandu-mi pe langa tampla. Si cu cat mi-am grabit pasul mai tare, cu atat mai mari erau pietrele. M-am intors sa ma uit si nu, nu cadeau din cer.
"De ce aruncati?" i-am intrebat si au ras.
Am luat-o la fuga si pietroaie mai mari decat pumnii mei la un loc cadeau secerate in urma mea.
Apoi m-am adapostit. Am ajuns acasa si mi-a aparut un om in cale.
Nu stiu de ce am intrebat de parca m-as fi asteptat sa stie...
"De ce arunca cu pietre dupa mine?"
"O mai stii pe fata cu mintea violata de cuvinte?" mi-a raspuns.
"Mda..."
"Crezi ca te-ai schimbat... dar tot tu esti!"

Ieri

Eram si erau. Erau multi in jurul meu dar nu stiu cine erau... si era o cladire mare.
"Doamne! Am mai visat visul asta o data cel putin!"
M-am uitat in jur. Se prelingeau pe peretii mintii mele ca umbrele, si pe cat erau de prezenti, pe atat erau de absenti.
"Vine!"
( nu stiu daca am zis eu sau altul/alta)
Cineva era cu mine dar nu stiu cine.
Si-am luat-o la fuga si , brusc, nu mai eram doi ci mai multi. Si alergam pe scari in jos, si alergam, si totul parea foarte prafuit, si totul era parasit, si parca puteam sa-l vad cum vine...
"Vine dupa mine!" i-am spus unuia dintre ceilalti alergatori dupa viata si adapost. "Nu intelegi? O sa ma eviscereze! Diavolul vine dupa mine!"

Si-apoi m-am trezit. Eu nu cred in diavol. Asta-i problema mea... am o criza de identitate dupa cate-mi dau seama... nu cred in mine iar celorlalti le este doar teama de mine si cred pentru ca se tem si se tem pentru ca sunt prosti...

Am avut visul asta de cateva ori... nu-mi amintesc cu exactitate dar, daca voi reusi vreodata sa imi public cartea, sa stiti ca de aici se trage "Vine dupa tine!", teama principala a lui Lucifer, care asteapta miliarde de miliarde de ani ca cineva sa vina dupa el, fie ca sa-l iubeasca, fie ca sa-l distruga.
READMORE
 

Lumina şi sânge



De-atâtea ori, în preumblările-mi sinistre
mi-am închis ochiul din frunte
pe alei veştede de toamnă sufletească!
Mi-am descleştat pumnii 
Dar vântul mi s-a scurs printre degete... la fel ca tine...
Cenuşă şi apă, sânge şi lumină,
Lumină şi sânge!
Cu şoaptele lunii te-am descântat
şi nu ai ştiut să mă îmbrăţişezi, vântule!
Într-o zi voi calca în gol... pentru ultima dată...
Nici atunci nu mă vei prinde...
Nu m-a născut eternitatea prizonier al fericirii.
Fericirea e lumină şi sânge
Când uiţîn cuvintele liniştii tot!
De-aş fi lumină m-aş îneca în neant 
Dar aş trăîn tine, suflete pereche.
Si de-aş fi sânge ţi-aş viola venele goale de amar...
Dar sunt sânge şi lumină,
Lumină şi sânge!
Eternitatea nu se scrie în cărţi, ci se trăieşte în mizerie!
Eternitatea este fericire...
doar când din roşşi alb naşti suflet.
Eu nasc întuneric şi apă...
Eu mor.
Şi totuşi, eu sunt ceea ce nu pot să simt...
Fericire şi eternitate.
READMORE
 

Ganduri

"Aia nu e bine!"
"Asta nu e bine!"
"Linia e stramba!"
"Nota e falsa!"
"Vai ce rau arati!"
"De ce mananci din farfuria de prajituri? Aia e mancare cu sos! Nu poti s-o mananci din farfuria de prajituri!"

Du-te dracu! Du-te dracu! Taaaaaaaaaaaaaci!
Doamne!
...
Nu ma mai vad pe mine de lăturile care-mi curg din ochi... Lasa-ma sa traiesc sau lasa-ma sa mor! M-am saturat sa nu fiu buna de nimic pentru nimeni niciodata!
READMORE
 

Omul sa invete sa invete!

Nu voi minti... in noaptea asta am ucis un om.
Va invia probabil peste-o zi, sau peste-o saptamana cand va gasi demn sa ma gratuleze cu insulte.
"Sa nu ucizi!"
Refuz!
Am incheiat un an al dracu de... mediocru. Nu mai pot sa simt nimic. Ma bucur! Ma bucur! Bravo, ingerule, bravo! Ai reusit, in cele din urma!
Am ras a prostie toata noaptea... merita oare? Da!
Parca-mi pare rau...
M-am saturat sa nu invatati nimic! Nu-mi pare rau, nu-mi pare rau, si nu repet doar pentru a ma convinge pe mine. Omul are nevoie sa-i pui biciul in carca din cand in cand.
Iti va intoarce un "multumesc frumos" ironic...
N-ai invatat nimic! Boule! Porcule!
N-am cuvinte...
Ba am:  omul sa invete sa invete.
Traieste aiurea de dragul de a manca si bea, traieste aiurea de dragul de a iubi si, cand, intr-un meci teribil cu soarta, da cu piciorul in tine, da gol, castiga pentru putin... si-apoi mingea-i ricoseaza direct in piept...
Nu-mi pare rau.

***

Tangoul vietii nu se danseaza cu omul care te-ar impinge de pe stanca, ci cu acela gata sa te prinda cand vrei sa sari. Chiar daca nu i-ai spus, chiar daca nu te vede... vine, vine, mancand pamantul intr-o disperare oarba sa te prinda de-un fir de par, si da!, da!, conteaza, chiar daca se va rupe. Vei sti ca cineva a fost atat de nebun dupa sufletul tau incat a vrut sa te mantuiasca de tine prinzandu-te de-un fir de par!
Dragostea e nebunie, nu lupta cu lumea, nu moft, nu trofeu!
De-aia nu mai exista... dragostea... 

***

Nesimtirea asta ma oboseste... nu pot sa dorm dar dorm... ma zvarcolesc si fuge patul de sub mine, si fug visele din calea mea... uneori.
Te-am visat azi-noapte. Nu stiu ce ziceai, dar erai... undeva, prin apropierea mea...
Esti mai aproape de mine in vis decat ai fost vreodata in realitate. Mint. Mint mult. Mereu mint. De ce?
Armura idealistului.
Mi-e somn... Are oare rost sa dormi cand te trezesti lipsit de vlaga?
Iti ti visele-n palma la trezire si razi ca prostul strangandu-le ca pe-un fluture-n prinsoarea mainii... Ce om prost! De-aia ma scufund.

READMORE
 

***


Alergam...
alergam prin ceaţă
cu paşi uitaţi pe razele nopţii,
pe petale de viaţă amorfă.
Lumina-mi strangula tăcerea ceţii
şi aerul pulsa în uitarea de care mă agăţam
în streang.
Apoi m-am lovit de nimicnicia lumii...
Veniseră cu torţe stinse 
să întâmpine bestia cu o mie de ochi.
Nu îi vedeam... Dar nările le scăpărau 
aburi
şi ochii le sclipeau a sete de ură!
“Nu mă cautaţi pe mine!” le-am strigat.
“Aprindeţi-vă torţele! Vedeţi-mă!”
Dar ei nu ştiau focul
ci doar noaptea sufletului...
Şşi-au înfipt degetele în fruntea-mi şi au tras
Au tras până mi-au smuls sufletul
Cu tot cu viaţşi uitarea
şi mi-am amintit...
Tot!
READMORE
 

Despre tot si nimic

Unii oameni se nasc pentru a muri. Altii pentru a trai. Altii pentru a fi.

Calatorul prin univers ti-ar putea explica existenta intr-o mana de cuvinte, dar nu ar stii sa defineasca dragostea. Si dragostea nu ii ramane mister, pentru ca poate simti, si poate ghici, si poate privi la ceilalti, si poate, tocmai datorita acestor triste adevaruri, iti poate spune ca dragostea nu exista... Nu pe Pamant.

Este atat intuneric in cosmos, atata ceata si fum! Lumina este putina, rara, si totusi atat de deasa si feerica. Dumnezeu umbla cu pasi repezi si cu pensula in mana. Dar ce stiti voi despre Dumnezeu?
Nimic.

E noapte eterna in univers, lumina, ceata si fum, iar praful danseaza pretutindeni.

Unii se nasc doar pentru a muri. Ei nu au liniste. Nu au viata. Ei au doar ... Universul. Dar nu il au. Doar il cuprind cu sufletul.

Iar pe Pamant ... pentru ce sa renunti la noaptea eterna? Stiti voi ce fluturi danseaza in palma Creatorului la timp de zi cosmica? Voi credeti ca acum ne jucam cu cuvinte cand, de fapt, ridicam usor perdeaua asezata peste ochii pamanteni.

Mi-as desclesta pseudopodele sufletului si as lasa universul sa se prelinga usor din stransoarea lor in fragmentul de suflet, sa il inunde si sa il inece. Si daca nu-l voi mai simti apoi?

Calatorul prin univers este aici de ceva vreme, pentru ceva vreme. De milioane de ani improscati panza celesta cu stropi infecti de mizerie morala. Va curge sange. Mult.
READMORE
 

Renunţ

Am plâns a disperare
şi nu m-a durut
sufletul
până să-mi văd în oglindă
sângele din ochi.
Nu am loc aici...
Nu sunt binevenită.
Ia-mă acasă, Tată!
READMORE
 

Of the true devil/ Despre adevaratul diavol

So many times have I sat with my Father in the Garden of Eden that the return has rendered Earth not more than hell.

I find myself scared of rejection. I find my mind rejecting the surreal of Heaven. My soul kneels for the abomination that mankind has become. I do not love you people! I wish to save you only to save my soul. But, lo and behold, I cannot!

There will come a day when your blindness shall render you dumb before the true devil, and you shall name him ignorance, and you shall name him indolence, and under no circumstances shall you ever again call him "light".

The path is not long to those days, as you taint all saviors with your filthy words and thoughts.

There will come a day, and I may only hope I shall be long gone, be it by your dirty hands or by my Father's will.


photo source


De atatea ori i-am stat alaturi Tatalui in Gradina Edenului incat intoarcerea mi-a transformat Pamantul in iad.

Mi-e frica de respingere. Gasesc ca mintea-mi respinge suprarealul Raiului. Sufletu-mi ingenucheaza in fata abominatiei care a devenit omenirea. Nu va iubesc, oamenilor! Va vreau salvati doar pentru a-mi salva sufletul. Dar, iata!, nu pot.

Va veni o zi in care orbirea voastra va va lasa muti in fata adevaratului diavol, si il veti numi ignoranta, si il veti numi indolenta, si sub nicio forma nu-l veti mai numi "lumina" vreodata!

Poteca inspre acele zile nu e lunga dupa cum va patati toti mantuitorii cu cuvinte si ganduri mizerabile.

Va veni o zi, si pot doar spera ca ma voi fi dus demult, fie din voia mainilor voastre murdare, fie din voia Tatalui meu.

























READMORE
 

Nights in solitude/Nopţi în singurătate

So wonderful the clouds, like the mousse of the ocean brine,
so quiet the heart and the thoughts of the unwanted.
We dance slowly to the rhythm of the universe and
hold hands with the light
of the stars.
Leaves flow over the land from the hands of their creators,
from the dreams of the Maker,
they paint rainbows on the path
and we can finally walk the alleys of pastels and peace.
There is no Autumn...
solely Winter in the land of the Spring.
It's Summer in our eyes and oneness in the mist of the world.
 Amen




























Plini de minune norii, precum spuma săratului ocean,
şi linistite rămân inima şi gândurile celor nedoriţi.
Dansăm lin în ritmul universului şi
ţinem de mână lumina
stelelor.
Frunze se revarsă asupra Pământului din mana creatorilor,
din visele Făcătorului
pictând curcubee peste singura cale
şi reuşim în final să paşim pe alei de pasteluri şi pace.
Nu este toamnă,
doar iarna în tărâmurile primăverii.
Este vară în ochii noştri şi unitate în ceaţa omenirii.
Amin


READMORE
 

Hidden Means

“Your data is useless!”
He allowed a sinister grin to invade his elderly face.
“As if you didn’t know already... There is no cure for anything. It’s but a mere illusion...”
“ That is not true! You know it not to be true!” she screamed through the tears.
Yes, Professor Larkin knew that to be a lie, and he knew this lie to be the best way to incite his much younger colleague into fighting for her patient’s life. He had underestimated her potential for destruction while overestimating her good intentions.
The old man trembled at his words. He lay on a dirty bed, agonizing in the pains of death by the will of the ever-multiplying sick cells in his weary body. It was quite obvious that his organism was at war with itself. The worst that could have happened would have been the presence of some external factor to quicken the obvious ending.
Testicular cancer had allowed revelation long before. He had never paid attention to the signs. There was always somebody else to blame, and he still could not understand how his need of self-exoneration from mistakes had brought him so close to the end.
“For 11 months have you spoonfed me this garbage...”
He barely spoke, yet he spoke with the fury of the forgotten.
“...only to tell me this...” he paused only to cough, and his body appeared revived in brutal convulsions while the blood drops stained the white tiles of the room. “...now...”
Shirley gasped.
“Your learning needs produce innocent victims, my dear,” observed Professor Larkin, a touch of cynicism appearing to drown his good intentions.
He had not known her hidden means. Neither had he known the theory she avidly wished to prove correct, but by the will of a greater force, for a single moment, he was able to foresee the worst.
She covered her mouth, eager to choke the angry words that fought to evade.
“But... B17...” she eventually whispered.
She knew it to be poison. She had known from the beginning. Her desperate attempt at proving her own belief correct had sped up the disease of her patient. It had caused the illness to spread,, metastasizing to all important organs within several weeks only. She had killed a man, although he was still alive, hanging by a thread, blaming her for his lost battle.
 Larkin saw fit to twist the knife in her wounds. He could guess that something was very wrong.
“There’s not an ounce of ethics in your blood, is there?” he asked, taken aback by his sharp question.
Shirley shot her patient a disappointed look.
Of course it did not hurt her to have murdered a man, no! It sickened her to think that her theory was false.
“I will... Continue testing...” she muttered, completely disheartened.
She could feel desperation invading her veins. She had failed.
The sick came from a rather poor family. Luckily, he benefited from a health insurance which kept him in a hospital bed with a minimum waste of money.
Nevertheless, he had paid the doctor he idolized for her wonderful efforts at bringing him back from the dead. Yes, he had been feeling dead ever since the illness had been discovered. But now he felt alive with anger.
‘Don’t tell anyone!’ she had advised him on the day she had prescribed the poison-drug. ‘You will not find it on the market. I tell you, however, that it is a life-saver.’
If only he had not taken her word! But noninvasive treatment had sounded great, and the decision had been made on the spur of the moment. Yes, he would beat the illness! So he had believed... He hadn’t. If anything, he had facilitated its evolution.
‘It’s completely natural, I tell you,’ she had assured him. ‘You have to understand that I wish to save you. Otherwise, I would just watch you withering away.’
She had seemed so honest, so touched by his drama, so... humane.
As warned, he had not managed to find the drug in pharmacies. He had acquired it online, from an obscure website, covering the entire cost of the deal. Health insurances do not cover ghost cancer-killing medicines.
It had brought him a sparkle of hope, this wonder medicine. He had previously even thought of going to a monastery, of praying to miracle-bringing icons, of doing whatever was necessary to survive.
A new reality had just been revealed to his sickly eyes.
As he lay, he watched the scene with no words left. He was soon going to die.
“B17?” Larkin exploded. “What are you talking about?”
Shirley wished to dismiss him with only a hand movement.
“B17, Shirley? Did you even know what you were subjecting this man to?”
A mad flicker livened her black eyes.
“I don’t think this is the proper moment or location to discuss the issue,” she concluded, slamming the door behind her.
Presented as a vitamin, the pseudo-cure had been promoted as a cancer cure for years. Studies had proved it not only clinically ineffective, but also dangerously toxic.
Shirley had known that too well, and her patient could only now understand that he had been used. She had introduced the cure under the name of amygdalin, leaving aside important aspects like the hydrogen-cyanide produced by its metabolism. 
Ingestion of purified amygdalin can cause severe toxicity and death due to cyanide poisoning. Numerous case reports in medical literature described serious cyanide poisoning in patients who ingested laetrile as a cancer treatment. Shirley had overlooked this, and while her dying patient lacked sophisticated medical knowledge, a sort of sinister gut feeling told him that all side-effects had been no mystery to his doctor.
But Shirley had been planning such tests for years. She had not chosen only him, for many had lived to see the same fate in complete unawareness.
She assumed that their bodies were too weak, that they missed something, that there was a detail only that required discovery to make her dream come true. She wished to prove the whole world wrong, driven by the obsession of having lost her brother to the same illness, in the same circumstances. Her profession had not yet proved itself useful. 
Meanwhile, the old man hanged by his very last minutes as Larkin stared at the passers-by from the large window of the room.
“That must be why nothing else worked on him...”
The rain started. People began to gather under the roof of a shop, on the side opposite to the hospital gates.
Larkin watched them powerlessly, his mind decoding the scenery quite differently than usual. He could only see illness, he could only see dead cells, gathering, gathering, growing, like tumors, like cancer they multiplied and the crowd never ceased to become larger. It was all in his mind.
“I can’t save him either...” he blabbered frantically after glancing shortly at the dying patient. He looked at his hands, the hands that had saved so many, the hands that had brought a monster into his life, the hands that had offered her the papers to be signed, a contract, a future, all rewarded with ...this.
Shirley returned, as serene as ever.
“Are you coming to lunch?” she inquired.
They always lunched together, discussing theories and planning campaigns to aid the poor sick people who afforded no medical care. She was a stranger in his eyes.
“I’m going...” she insisted
The old man reached out a trembling hand, wishing to grab the white coat that had given her the halo of an angel on their every encounter. 
A sudden, fugitive thought had crossed his mind: Blood cyanide concentrations may be measured as a means of confirming the diagnosis in hospitalized patients or to assist in the forensic investigation of a fatal overdose. He could not have put it in these words, but he could have explained it in layman’s terms, if only life would have spared him for several other minutes. He wished to at least know that justice would be done.
The morbid silence was suddenly cut across by the hysterical sound of the heart rate monitor.
“Weakling!” Shirley screamed possessed at the lifeless cancer victim.
Larkin knew that this would be the end of him. Had the media found out, his hospital would be in ruins. He would not watch people from a hospital window during a break... He would watch convicts from behind prison bars.
“You’ve destroyed me!” he whispered, struggling to appear calm.
“I have not destroyed you. You’re being silly!” Shirley exploded in a rush of anger. “Suppose my theory proves itself correct in the end, you will be famous. Don’t blame me for trying to make history! What is this? A dead man whose relatives do not afford to pay for additional tests. From what they know, it was cancer that killed him, not me! Above all, he was a martyr. One day, he will have the opportunity to be regarded so...”
“How many?” Larkin inquired with an adamant expression on his wrinkled face.
“Enough, yet not enough, apparently.”
“Were they all poor people, Shirley?”
The woman smiled innocently.
“All! You can tell from their clothes, from their speech, from their shy, respectful behavior.”
She guessed that he had been captivated and entranced by the prospective fame and fortune.
“For how long has this been happening?”
She took the time to think of the past several years. She couldn’t even remember all their faces, although some ghostly images unfolded within her mind at the speed of light and she could barely distinguish one from the other.. She felt sorry for a moment, and her cheeks were invaded by blood.
“Enough, yet not enough, apparently. We will need as much time as we can get. This is a wonderful opportunity. And... And ... Look! You can even rule out the potential placebo effect! Believe me when I tell you that he believed in this with all his might.”
Larkin coughed silently, betraying a certain emotion and wishing to cover a certain disgust.
“Did he pay you anything?”
“As in - bribe?”
“Yes.”
“Well, sure he did... You can see why this is wonderful, right? It’s all in our favor!” she concluded heroically, as if she was doing the greatest service to humanity, ridding the world of the poor due to the fact that they were sick.
Larkin turned his back on her for a moment. He browsed his pockets frantically, until his right hand settled, grabbing the object that had put him through such emotional strain. Yes, it was all in his favor.
“No, I can’t see why it’s all wonderful...” he spoke calmly, making for the door.
Shirley was caught unprepared. Her feelings were stirred up once more.
“Weakling!” she yelled after him, as Larkin shut the door and turned the key.
Finally free, in the middle of the empty hallway, at approximately 4 a.m., Professor Larkin was free of a terrible burden. He took the cell phone out of his pocket, pressed the “stop recording” button, and dialed : 9-1-1.




   

 
   
READMORE
 

The wind is numb

... and numb as it may be I can still feel it. 

It makes me think... maybe that is precisely why we understand each other, although I have never managed to decrypt its beautiful whispers. But I can hear it, I can feel its sharpness or softness, I can guess that it is there, everywhere. But it can't push a ship on sand, can it now?

I look around and everywhere I used to see flowers I can only see barren bodies of barren people with barren minds. Contrary to my own belief, one does sail among waves of people in life. Loneliness is the dessert of one's life. I see the oasis but I cannot touch it. I am not allowed to. People won't let me....

Then he said "people are egoistic, you must understand..."; what if I can't? I don't have the means necessary to permeate the meaning of such abomination. We cannot be what we are not. We cannot learn it. I, at least, can't...

And yes, there was a time when I tried... it may have been then that my sails became torn, and that may be why the wind will blow through my mind, penetrate my thoughts and leave me behind more furiously than my very despair. Oh, God, I have not yet learned to be part of people! I may know how to hate, but I don't know how to hang on to hatred... and in such moments, I need it more than the barren ground needs water! How can not hating be so painful?
 


READMORE
 

Father/Tată




My soul rested its endlessness on Your bosom, Father!
And if I said
“Behold me, for I have seen the universe unfold!”
They’d spit their poison... 
And yea’ , I have seen it unfold!
I am not longing for awe!
I’m waiting for the cross and nails...
I’m waiting to go home.

***

Sufletu-mi şi-a odihnit neţărmurirea la pieptul Tău, Tată;
şi de-aş spune
“Priviţi-mă cum am privit travaliul universului!”
şi-ar scuipa otrava, toţi!
Şi da! am privit la naştere şi negru şi lumină.
Nu aştept adoraţie!
Îmi aştept crucea şi cuiele...
Aştept să mă întorc acasă.

READMORE
 

The Path



It is by the will of life that we usually walk our paths alone, in darkness and desolation, while infinitesimal flickers of light guide us into perdition. We know not where we are headed, as we know not what life will come to, and it is so that we find ourselves wondering if life is truly worthwhile.

It is important to be able to say "yes, yes, I have walked the path of darkness, and yes, I have found the light!" But light is a mere illusion to the lost and the wounded, and life is a curse rather than the challenge we usually lie to ourselves about.



As clouds entrap us in volatile wonder, and the moon wraps us in the chimera of hope, and we know not hope, and we fear light, we are sickened by life, and the path is everlasting, never-ending, and we feel that Heaven is so far above that we have sunk in the depths of hell.

So yes, we have seen the light, and yes, we have tasted bitterness, and we have run around in circles and forsaken ourselves along the way. We are not guilty, though we are guilty. We are not lost, though we cannot be found. Then, we are gone...
READMORE
 

Esenta/Essence



Sufletul meu e surd la chemările lumii...
"Nu v-aud! Nu v-aud!" le strigă.
De-atâtea ori am văzut lumină curgându-mi din mâini...
De prea multe ori!
Eu nu sunt lumea!!
Eu sunt ... nimic in ochii voştri.
Eu...
sunt suflet cu suflet.




My soul is deaf to the callings of the world
“I can’t hear you! I can’t hear you!” it yells.
So many times have I seen light pouring from my hands...
Too many!
I am not the world!
I am... nothing in your eyes.
I...
Am a soulful soul.


READMORE