Alergam...
alergam prin ceaţă
cu paşi uitaţi pe razele nopţii,
pe petale de viaţă amorfă.
Lumina-mi strangula tăcerea ceţii
şi aerul pulsa în uitarea de care mă agăţam
în streang.
Apoi m-am lovit de nimicnicia lumii...
Veniseră cu torţe stinse
să întâmpine bestia cu o mie de ochi.
Nu îi vedeam... Dar nările le scăpărau
aburi
şi ochii le sclipeau a sete de ură!
“Nu mă cautaţi pe mine!” le-am strigat.
“Aprindeţi-vă torţele! Vedeţi-mă!”
Dar ei nu ştiau focul
ci doar noaptea sufletului...
Şi şi-au înfipt degetele în fruntea-mi şi au tras
Au tras până mi-au smuls sufletul
Cu tot cu viaţa şi uitarea
şi mi-am amintit...
Tot!
0 comments:
Post a Comment