Am scris până la realizarea realităţii: vorbeam precum îndoctrinatul bisericii, şi mi-a fost rău, şi mi-a fost ruşine, şi mi-a părut că nu am luat drumul cel bun la bătut.
Ştii ce?
Scriu despre ceea ce cunosc şi iată, de aceea nu descriu oamenii în litere, căci despre ei am doar un cuvânt şi un gând de milă.
Ajunsesem precum mutantul ruşinat de calitatea-defect.
Îmi era frică de limbile despicate.
Dar cine? Cine altcineva să vă spună?
Şi de îmi veţi da crucea, vă voi pune să o căraţi în locul meu.
Şi dacă-mi veţi da cuiele, vi le voi înfige în inimi.
Şi de mă veţi pălmui... Vă voi pălmui la rându-mi.
Eu nu sunt Iisus.
Eu nu cred în bunătatea din om.
Eu nu accept batjocura. Dacă te agăţi de cuvintele mele, reneagă-ţi îndoielile, copile!
Eu nu pot să nu cred.
Şi cred în răul din om schimbat în bine.
Nu zdrobi omida, copile, căci iată, viaţa ei este miracolul divin, şi din ceea ce îţi provoacă scarbă de tine naşti scarbă de lume, şi lumea merită scârbă. Nu te mai chinui să prinzi firul de bine cu ambele mâini! Firul pluteşte într-o nebuloasă de smoală. Dar este prea uşor pentru a se scufunda şi străluceşte fastuos deasupra băltoacei. Dar iată, este atât de lipicioasă şi de neagră smoala minţii încât dacă-l poţi apuca, rămâi doar cu iluzia unui căpătâi despicat.
Nu rupe aripile fluturelui de noapte şi nu ucide păianjănul când ţi-a ţesut Dumnezeu universul precum o panză şi tu ai luat gândacul în palmă, şi i-ai privit antenele , şi i-ai şoptit “şi tu eşti parte din mine, şi Dumnezeu e parte din noi” iar Dumnezeu şi-a întins mâna asupra-ţi şi ţi-a pieptănat părul cu degetele.
“Copile...” ţi-A şoptit. “Copile! Să nu mă ucizi!”
Şi apoi I-am alergat în braţe, căci toate cele necuvântatoare şi necuvântate dinainte au fost doar gânduri ale Lui. Şi-apoi I-am alergat în braţe, şi mi-am ascuns capul la pieptul Lui, şi era alb, şi m-A strâns, şi I-am spus “Doamne, Doamne! Am crezut că nu mai vi, dar Ai venit din nou, Tată...”
Şi m-a ţinut de mână... De ani întregi doar Dumnezeu este strânsoarea mâinii mele, şi chiar de-am ridicat-o asupra-ţi, am facut-o din durerea divină a urei pământeşti.
Omule! Omule!
E sânge în aer şi nu îi simţi duhoarea!
“De ce sunt oamenii aşa, Tată?” am întrebat când numărătoarea paşilor în iarba tinereţii mi-a fost întreruptă de bătaia clopotului.
“...”
Nu vă pot spune, iertaţi-mă! Nu mi-a vorbit despre voi când ochii-i strâluceau ca doi luceferi găuriţi de pulsari. Cred că sub gene ascundea praf lichid de stele. Lumina e albă iar universul tremură.
Şi râul alerga stând în loc şi am sărit în apă, şi şi-A scufundat sfinţenia în propriile-I lacrimi pentru a mă lua de mână, şi I se scurgeau lacrimile din păr când am ieşit.
“Du-mă în întuneric...” am gândit.”La stele şi praf!”
“Nu astăzi...” mi-am răspuns singură.
Dumnezeu nu prea vorbeşte în cuvinte. Am ştiut că nu vrea.
“Vezi tu gradina asta?” I-am ghicit neliniştea.
Am vazut-o, Tată, dar nu o mai văd. Ziua, sufletul meu nu umblă. Doar noaptea, uneori, când e întuneric şi praf, de dorul cosmosului.
Şi A adormit săracul sub un pom, în iarbă, iar râul fusese lăsat în urmă de paşii sfinţi şi de paşii sufletului umanizat când, unul după altul, îmi tresărea sufletul în adoraţie pentru imperiul din coroana Arborelui Sfânt.
A adormit şi-am vrut să-I mângâi obrazul. N-am ştiut dacă am voie. Uneori vreau să-I sărut fruntea. Nu ştiu dacă am voie. Tata nu se supără, Tata se bucură... Tata îmi pune universul în palmă, Tata...
A adormit.
E obosit.
Şi am văzut îngerii desfăcându-şi aripile în cercuri, pentru a ne acoperi de ochii nimănui, până când unul m-a luat de mână şi a zis:”Vino!”
“Dar Tata a venit pentru mine!”
“E obosit, copile, lasă-L, vino!”
Am zburat mult timp... Am vazut totul redus la nimic si nimicul redus la tot...
Apoi nu mai ştiu...
Era întuneric în camera şi muzica se oprise.
Apoi nu mai ştiu...
Era întuneric în camera şi muzica se oprise.
0 comments:
Post a Comment